Avem laptop-uri, telefoane performante, suntem conectaţi la internet aproape non-stop. Suntem moderni. Atât de moderni încât, mai deunăzi, cineva a intrat pe blog să caute „ID-ul unui preot”. Poate mai bine făcea dacă mergea la biserică, să i-l ceară personal…
S-au modernizat şi păcatele. Şi ne imaginăm că poate nici iadul nu e atât de rău, s-o fi modernizat între timp. E în pas cu vremurile, nu? Am ajuns să cerem binecuvântare pentru avort, iar bieţii preoţi sunt făcuţi cu ou şi cu oţet atunci când nu fac ce le poruncim noi (cum ar fi: să ne cunune în post, că atunci am găsit restaurant liber, să binecuvânteze concubinajul prin logodnă, să împărtăşească fără spovedanie…şi alte „fleacuri” din astea).
Ei bine, iadul nu este şi nu va fi vreodată modern. Mi-a rămas cuvântul ăsta de la părintele Macarie, fostul stareţ (?) al mănăstirii Stâna de Vale. Aşa că e mai bine ca zilnic să avem în minte iadul aşa cum e el. Nu varianta modernizată, nici variantă îndulcită şi comercială. Iadul cu toata grozăvia lui. Căci cât de cumplit ar fi să ne petrecem veşnicia fără Dumnezeu?
Şi un filmuleţ despre viaţa duhovnicească a părintelui Macarie:
,,Se spune că, odată, un om cu viaţă sfântă a cerut lui Dumnezeu să îi arate RAIUL şi IADUL. Noaptea în vis, a venit un înger care i-a spus că îi va îndeplini dorinţa şi l-a dus pe omul nostru într-o încăpere frumoasă. Acolo era o masă impunătoare care avea în mijloc un vas minunat cu mâncare nemaîntâlnită. La masă erau aşezaţi oameni care aveau legate de mâini nişte linguri foarte lungi. Cu acestea ajungeau până la vasul din mijlocul mesei. Cu toate acestea oamenii erau extremi de slabi şi trişti. Lingurile fiind atât de lungi, aproape că nu puteau duce la gură nimic din acea mâncare minunată. Îngerul a spus:
-Aşa este IADUL.
Apoi l-a dus pe vizitator în altă cameră la fel ca prima. Şi aici era masa, mâncarea şi alţi oameni cu aceleaşi linguri lungi legate de mâini. Doar că aceşti oameni erau foarte veseli şi nu arătau deloc nemâncaţi.
-Aşa este RAIUL, spuse din nou îngerul.
-Bine, dar, de ce aceşti oameni sunt atât de fericiţi şi ceilalţi atât de trişti? Nu au aceeaşi mâncare şi aceleaşi linguri? Care e diferenţa?
-Diferenţa este, spuse îngerul, că aceştia au învăţat să se hrănească unii pe alţii.”
de aici
Inca un cui am batut in carnea ta, Iisuse. Inca o data te-am tradat. Si inca o data ai facut minunea. M-ai luat de mana si m-ai tras la Tine. De data asta a fost cu forta. Pentru ca eu pornisem deja sa te rastignesc.
Iar acum nu pot sa-ti multumesc. Nu ma pot bucura ca mi-ai intors viata spre bine, pentru a nu stiu cata oara. Vad minunea si ma lasa rece, cu inima stransa.
Nu mai pot, Iisuse. Intre lumea asta si Tine, nu mai gasesc echilibrul. Cad in fiecare zi iar atunci cand alerg la Tine sa ma ridici, ma simt straina si goala. Si nu pot intelege. E lumea creata de Tine. De ce e asa de departe de Tine? De ce ma trage cat mai departe de Tine? De ce atunci cand incerc sa ma aproprii de Tine toate vuiesc si se pun stavila intre mine si Tine?
Dar inteleg de ce. Au inteles-o si sfintii. Doar ca ei au avut puterea pe care eu nu o am. Puterea de a alege o singura cale si de a inainte pe ea cu incapatanare, prin sange, lacrimi si noroi. Stiind ca trebuie sa treaca prin iad pentru a ajunge la inviere. Dar tot de la Tine au luat puterea, nu?
Iarta cuiul acesta, Parinte, si nu te scarbi de mine.
Nu ma lasa, Doamne Dumnezeul meu, nu te departa de la mine, ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mantuirii mele.
Fiu de tina 