Fiu de tina

Imi plac bisericile vechi. Imi dau sentimentul ca avem radacini adanci in ortodoxie. Ca indiferent de miile de lucruri care sunt intre noi si stramosii nostri, un lucru sta puternic intre noi, pentru noi, in noi: ortodoxia.

Imi plac la fel de mult bisericile noi. Biserici cladite din iubire de Dumnezeu, biserici in care si pentru care oamenii (inca) se jertfesc. Biserici proaspat zidite, inca nepictate, in care parintii isi duc in brate copiii in fata altarului pentru a primi Sfanta Impartasanie. E exact acelasi gest facut de sute de ani, in vremuri diferite, de oameni diferiti.

Ma uit in jur si vad cum relativitatea stapaneste lumea. Ce avea sens acum o suta de ani nu mai are sens acum. Lucrurile se schimba, se demodeaza, sunt depasite. Dar un singur lucru ramane la fel, o demonstreaza anii trecuti peste noi, un singur lucru nu e relativ, e cel la care ne putem raporta fara teama ca la un moment dat nu va mai fi asa.  E piatra nostra de temelie, e ceea ce ne impiedica sa innebunim cand toti din jurul nostru nu mai gasesc sensul. „Realitatea obiectiva” ii spunea, in termeni destul de reci, un parinte.

Eu ii spun simplu: Hristos.