Oamenii au tendinta sa dea vina pe Dumnezeu pentru tot raul din viata lor. Cred ca e o pedeapsa (dar e doar o constatare, nu fac efortul sa nu-i mai greseasca celui despre care cred ca i-a pedepsit). Iar cateodata mai judecam si raul din viata altora si nu gasim decat explicatia asta: “L-a pedepsit Dumnezeu!”

Ei bine, eu cred ca Dumnezeu nu pedepseste, cel mult ingaduie sa ni se intample raul (spre indreptare). In majoritatea cazurilor insa (90%), noi suntem cei care ne facem singuri rau si nici macar nu realizam asta. Dar consideram ca suntem pedepsiti. Uitati-va in propria viata. Cate din relele care au venit au fost “lasate de Dumnezeu” sau au avut o cauza anume (o actiune a voastra sau o fapta din trecut)? Ca sa-mi sustin teoria, dau un exemplu (ca la scoala). Spuneti-mi, ce implicare credeti ca are Dumnezeu in povestea de mai jos (o marturie gasita pe un forum)?

“… fetelor… am toate motivele sa cred ca am luat o infectie cu transmitere…
pana intr-o anume zi am fost perfect sanatoasa, fara vreo scurgere sau hemoroid vreodata. intr-adevar, m-am spalat intotdeauna inauntru, am luat 10 ani anticonceptionale si am o gramada de avorturi la activ… deci, peste asa istorie, un virus sau stiu eu ce, poate face ravagii.  colon iritabil nu am… maine merg din nou la proctolog… cum naiba sa nu se duca inflamatia in atatea luni??? ce microb o fi? ca nu aud pe nimeni cu hpv de asa ceva. si de cand am citit ca da cancer orofaringian parca ma oare si urechea… m-a terminat psihic… imi vine sa ma operez singura si sa scot tot…

am facut genotiparea. astept rezultatul si asteptarea asta ma apasa rau de tot…  bine ca existati voi si lu’ doctoressa sa-i dea Dumnezeu sanatate ca a inventat locul acesta… cui sa spun? cui sa-i vb de hpv si microbi genitali???  as fi fost la nebuni in toata perioada asta fara voi…”

*inca o intrebare prin care s-a ajuns la blog

Pana sa intru in amanunte, am sa dau raspunsul clar: da, avortul se iarta. Ca orice pacat, de altfel. Singurul pacat care nu este iertat este sinuciderea si asta pentru ca cel care a facut acest pacat, fiind mort, nu se mai poate pocai (si folosesc aici sensul termenului din dictionar: POCĂÍ, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (În concepțiile religioase) A-și mărturisi păcatele săvârșite, a se căi și a căuta să obțină iertare prin post și rugăciuni)

Ce trebuie facut ca sa fie iertat avortul? In primul rand, sincera parere de rau. Apoi spovedanie la duhovnic. Apoi implinirea canonului. Exista un canon pentru copiii avortati, e bine sa-l faceti chiar daca nu-l da duhovnicul. Sper ca e de prisos sa spun ca nu trebuie continuate avorturile. Unul e suficient ca sa va chinuiasca toata viata.

Si cel mai important lucru. Unii parinti spun ca trebuie pus copil in loc. Si tind sa cred ca e cel mai corect mod prin care poate fi indreptata fapta: sa aduci pe lume un copil in locul celui pe care l-ai omorat. Pentru unii poate sa para putin extrem si ii inteleg. E greu sa treci de la un mod de gandire care iti spunea ca nu e loc de copii in viata ta la unul prin care iti pare rau de acea moarte si incerci cu tot sufletul sa o indrepti. Dar amintiti-va de fiecare data ca mare bucurie este in cer atunci cand se naste copil pe pamant. Doar bucuria asta poate sa fie suficienta ca sa va fie iertat avortul.

Ca sa intelegeti, o sa reiau aici spusele parintelui Nicolae Tanase: “fiecare om, cand se naste, are de la Dumnezeu un robinet de unde-i curge. Cu munca, desigur, dar are ce-i trebuie. Cand se casatoreste, se deschid asupra celor doi nu inca unul, ci zece robinete. Cand se naste un copil – o suta, cand vine al doilea – o mie de robinete. Dumnezeu te ajuta proportional cu nevoile tale“. Parintele mai spune ca, dupa ce au facut un copil, foarte multi parinti au avut surpriza sa constate ca li s-au rezolvat probleme vechi, la care nici nu mai sperau vreo solutie. Si-au gasit un serviciu mai bun sau au primit repartitie de locuinta… “Dumnezeu, daca aduci pe lume viata, iti pune lucrurile la punct“.

Puneti-va increderea in Dumnezeu si o sa izbanditi!

“Când Mântuitorul intra în Ierusalim ne mânzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întâmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit.”

Cititi toata “predica” lui Petru Mamonov, actorul care a jucat in filmul “Ostrov” (Insula), 2006.

Am gasit pe un blog cateva marturii cutremuratoare ale unor copile si tinere care au mari probleme de sanatate dupa administrarea vaccinului Gardasil. E bine sa cunoasteti si acest lucru inainte de a lua o decizie in ceea ce priveste vaccinarea voastra sau a fiicelor voastre.

Gabrielle Swank: o fata care stie ca va muri …

Christina Richelle Tarsell … decedata

Megan, decedata …

Ashley Ryburn, istorisind calvarul de dupa …

Mikaela, inainte si dupa …

Becca Hougas, doar 11 ani:

Brittney, 23 ani:

Tanara Kenzie, inainte si dupa vaccin …

Mai multe cazuri prezentate in mass-media:

PS. Si ceva statistici, care pentru unii nu sunt deloc ingrijoratoare. Sunt normale.

Asta facem in viata. Ne jucam. Ne jucam de-a munca, de-a castigatul banilor, de-a imbecilizarea. Ne jucam de-a dragostea, de-a sexul. Iar atunci cand apare un copil, “accidental”, ne deranjeaza, pentru ca nu e timpul, ca asa am stabilit noi. In definitv, vom trai 100 de ani si va fi timp si pentru asta. Incepem deci sa ne jucam de-a ucisul. Mai tarziu, barbatii isi insala nevestele pentru ca au dreptul la mai mult decat una. Femeile fac sex cu fiecare nou prieten/iubit/partener pentru ca pe fiecare il iubesc. Din atata iubire isi distrug sistemul reproducator pentru ca fiecare nou partener are grija sa-i lase un cadou: un virus, o bacterie, o mica infectie. Din iubire.

Suntem liberi sa facem ce vrem, nu? Si atunci, de ce sa acceptam ca ceva sau cineva sa se puna in calea libertatii noastre? Declaram in stanga si-n dreapta ca viata e prea scurta si ca trebuie sa traim momentul. Dar intelegem noi ce inseamna asta? Ne-am gandit ce am face daca am muri maine? Realizam ca moartea e finala si dureros de ireversibila? Nu, pentru ca noua nu ni se va intampla asta, nu-i asa? Noi vom trai fericiti pana la adanci batraneti si oricum, pana sa ajungem noi acolo, se va descoperi leacul pentru moarte. Pentru ca, nu-i asa, moartea asta e si ea o boala, ca oricare alta, tratabila. Nu, nu este adevarat ca un virus pe care nici macar nu-l vedem cu ochiul liber, ci doar la microscop, ne poate omori in cateva luni. E imposibil ca ceva atat de mic sa aiba putere asupra corpului nostru, atat de minunat alcatuit, care functioneaza ca un ceas elvetian. Nu se poate muri cu una, cu doua. Suntem niste uriasi!

Pe cei care mor inainte de vreme (pentru ca totusi exista si din acestia) ii ignoram. Ne impresioneaza povestea lor timp de cateva minute si pentru ca avem suflet bun in definitiv, ne intrebam cu ce i-am mai putea ajuta dupa moarte. Gandul se duce la Dumnezeu si la conceptia noastra despre El. Ne imaginam raiul, ingerasi, bucurie, fericire. Ne dorim din tot sufletul ca acel om sa se afle acolo. Ni se pare nedrept ca Dumnezeu sa nu il aseze “din oficiu” in rai. Spunem o rugaciune pentru cel mort si facem efortul sa-i aprindem o lumanare. Cineva ne-a spus ca timp de 40 de zile trebuie sa ne rugam pentru sufletul lui. Incepem cu avant, dar maine uitam de rugaciune si lumanare pentru ca suntem mult prea prinsi de treburile lumii asteia. In definitiv, trebuie rezolvate toate, nu? Raportul acela trebuie sa fie predat pana in ora 5, altfel e posibil sa pice o bomba undeva in Bucuresti. Sau, si mai tragic, e posibil sa ramai fara loc de munca. Si atunci, de unde bani sa mai iesi in oras (pentru relaxare, fireste), de unde bani sa te mai ingrijesti (celulita e dusmanul numarul unu, trebuie investiti bani in tot felul de smacoline, uitand cu totul de momentul cand corpul se va descompune si toate vor parea in zadar), de unde bani pentru vacante in strainatate (pentru evadare, doara nu ai muncit degeaba ultimul an), de unde bani pentru toate lucrurile care ti s-ar parea ingrozitor de inutile daca maine ai afla ca mai ai doar cateva luni de trait?

Ce sens mai au toate aceste lucruri cand mai ai doar cateva luni? Ce sens mai are viata, cand stii ca moartea (care nu exista pana acum pentru tine) este o certitudine? Mai are sens vreunul din lucrurile pe care le faceai? Munca? graba zilnica? televizorul? distractia? relaxarea? de ce sa-ti mai ingrijesti corpul daca in cateva luni va fi mancat de viermi? si ce sens mai are concediul planificat pentru relaxare cand stii ca nu mai e mult pana te va “odihni” moartea?

Traieste fiecare zi ca si cum maine ai muri. E o zicala extrem de simpla si clara. Cu toate acestea, ne e foarte dificil sa ii prindem adevaratul inteles. Credem ca se refera la faptul ca trebuie sa facem mai multi bani, sa ne distram mai mult, sa avem mai multe, sa calcam toare regulile pentru a gusta o bucatica din viata. Unde vor fi toate acestea in moarte? Unde va fi gustul alcoolului care ne-a ametit ca sa ne putem distra, unde va fi atingerea femeii pe care trebuia sa o ai doar ca sa o bifezi pe lista, unde vor fi banii care ne aduceau fericirea (altfel, de ce am mai fi luptat atat ca sa-i avem?), unde vor fi filmele, muzica si moda care acum 50 de ani erau altfel iar peste 50 de ani vor fi si mai diferite, iar faptul ca tu te-ai legat atat de mult de ele nu vor avea nici cea mai mica importanta, pentru nimeni, nici chiar pentru tine?

Asa-i ca nu mai are sens nimic? Un singur lucru ar trebui sa ne intereseze, un lucru pe care il putem afla in ingrijorarea unora, cand afla de moartea cuiva, pentru sufletul acestuia. Incep “urarile”: Odihneasca-se in pace, Dumnezeu sa-l odihneasca, Dumnezeu sa-l ierte etc. Oamenii care fac aceste “urari” au ajuns sa o faca mai mult ca roboteii, fara sa mai inteleaga ce zic acolo. Dar e bine ca mai exista cuvintele astea, pentru ca ne amintesc de ceea ce e cu adevarat important. De faptul ca ii cerem lui Dumnezeu odihna si iertare. De ce? Pentru ca dupa moarte vom avea parte de ce ne-am pregatit din viata aceasta. Si desi o negam, undeva in adancul nostru stim ca ne-am dus viata in mod gresit si ca asta s-ar putea sa ne priveze de odihna. Sau poate doar cerem iertare ca sa ne fie bine (asa cum ne-a fost si in viata asta). E un fel de targ cu Dumnezeu. “Doamne, e destul tragedia ca am murit si a trebuit sa parasesc viata asta. Acum iarta-le pe toate (stiu eu ca poti) ca sa ma bucur si in viata asta care nu m-a interesat pana acum, dar daca tot sunt aici, macar sa fie placut.”

Mortile din jurul nostru ar trebui sa ne deschida ochii. Ar trebui sa ne punem intrebari mai importante decat “ce mancam azi la pranz?” Ar trebui sa incercam sa intelegem de ce a fost randuit sa moara acel om (daca e vorba de o moarte prematura, din accident sau boala) si ce se va intampla cu el dupa moarte. Desigur, astfel de morti smintesc pe multi. Si incepe carcoteala si chiar hula impotriva lui Dumnezeu. Cu cat suntem mai aproape de cel mort, cu atat intelegem mai greu de ce ne-a fost luat. Il vrem in continuare cu noi si nu acceptam nimic din ce s-a intamplat, orbeste, ignorand faptul ca nu lumea asta era obiectivul lui final. Nu ne gandim ca, oricat de mult l-am fi iubit noi pe acest pamant, el a mers la cineva care il iubeste infinit mai mult. Si atunci, nu e oare iubirea noastra egoista? Il vrem langa noi cand de fapt a mers intr-un loc mult mai bun. Singura noastra grija, atunci cand ne moare cineva drag, ar trebui sa fie mantuirea acestuia. Si da, ar trebui sa varsam rauri de lacrimi, dar nu pentru ca s-a dus, ci pentru ca n-a mai avut timp sa-si indrepte viata si astfel e posibil sa-si petreaca vesnicia departe de Dumnezeu.

*************************************************************************

Mi-am imaginat ca voi muri pana la sfarsitul anului. Si mi-am dat seama ca aproape niciunul din lucrurile pe care le fac zilnic nu mai au sens. Sa mai fac eforturi sa slabesc? sa merg sa ma tund? sa alerg cu disperare dupa bani? sa pierd timpul la televizor? sa beau ca sa uit? sa mananc toate delicatesele? sa vad lumea? sa m-apuc de fumat, sa fac sex, sa incerc drogurile? La ce imi vor folosi toate astea peste doua luni, cand nu voi mai fi?

Un singur lucru ar trebui sa ne intereseze: ce vrem sa se intample dincolo. Daca vrem sa fim cu Dumnezeu, atunci perspectiva mortii ar trebui sa ne inspaimante. Pentru ca nimeni si nimic nu ne poate garanta ca dupa moarte ne vom petrece vesnicia cu Dumnezeu. Nici macar preotii, doar Dumnezeu stie. Tot ce putem noi face e sa le urmam sfintilor, ei au dorit sa-si petreaca vesnicia cu Dumnezeu si acesta a fost obiectivul principal al vietii lor. Oare avem puterea sa facem la fel?

Ar trebui sa ne inspaimante ideea de judecata. Si nu, nu pentru ca ne vom chinui in foc si smoala. Nu, aceasta nu e nimic in comparatie cu marea si adevarata tragedie: sa ne petrecem vesnicia fara Dumnezeu. In lumea asta ne-am obisnuit sa-l avem pe Dumnezeu langa noi, nici nu-i mai observam prezenta (in orbirea noastra, am ajuns sa credem ca tot binele din viata noastra ni se datoreaza). De multe ori il alungam de la noi, dar El tot nu ne paraseste. Si cu toate astea sunt momente cand ne este rau. Cand suferim groaznic, cand se strange sufletul in noi, se chirceste si nu mai vrea sa-si revina. Ei, imaginati-va ce inseamna vesnicia fara Dumnezeu. Cat de singuri vom fi, cat de lipsiti de iubire!  Fara niciun ajutor, fara protectie. Fara speranta. O vesnicie…

Traieste fiecare zi ca si cum maine ai muri. Caci fara El, nimic nu mai are sens. Nici viata asta, nici moartea, nici viata de dincolo. Suntem doar niste saci de carne si oase, care se plimba prin lumea asta fara sens iar la sfarsit sunt hrana pentru viermi. Eu imi doresc ceva mai mult de atat. Eu imi doresc sa traiesc vesnic, sa fiu nemuritoare.

A fi sau a nu fi

de Pr. Savatie Bastovoi

Odată cineva m-a invitat să văd un film despre avort. Filmul urma să fie arătat într-o şcoală oarecare. Scopul acestui film era acela de a trezi repulsia faţă de avort, cu alte cuvinte de a opri pe cei care ar fi tentaţi vreodată să facă un avort. Eu nu m-am dus la acest film. Pentru că eu nu aş putea privi un astfel de film.

Mulţi ani în urmă stăteam la o bere cu cineva care tocmai îşi dusese iubita să facă un avort. Eram băieţi de liceu şi lucrul acesta făcea parte din viaţa liceenilor. Mărturisirea acestui om nu avea nimic din teribilitatea şi mostruozitatea unei operaţii chirurgicale filmate. Ceea ce îi rămăsese lui în minte era mâna asudată a iubitei sale de 40 de kilograme pe care el o ducea adormită şi palidă pe străduţa întortocheată din spatele spitalului.

Mâna aceea subţire şi neputincioasă semăna pentru el cu o funie legată de gâtul unui animal dus la tăiere. Şi asta n-ar fi fost atât de dureros şi atât de marcant, dacă această mână nu ar fi fost mâna celei pe care el o iubea mai mult decât orice pe lume.

Vremea a trecut şi astăzi nu mai ştiu unde este tânărul acela, iar fata poate că nu şi mai aminteşte decât arareori de această întâmplare din adolescenţă.
Astăzi în orişice oraş te izbeşti de panourile care îţi oferă servicii de obstetrică. În spatele acestor panouri, în hol, sunt întotdeauna câteva femei singure, altele însoţite de partenerul lor, aşteptându şi rândul la operaţie sau amorţite şi palide, aşteptând să-şi revină după anestezic. Fiecare dintre ele are povestea ei, poveste despre care toată lumea încearcă să uite, pentru a nu-şi mai aminti de ea niciodată.

Este curios cum într-o societate în care cultul dragostei şi al tinereţei dezlănţuite se impune cu atâta putere, s-a creat, pe de altă parte, o adevărată fobie în faţa naşterii, care este o urmare firească şi inevitabilă a dragostei. Atunci când o tânără află că a rămas însărcinată ea începe să aibă comportamentul unui om cuprins de cancer. Oameni care sacrifică câte 25-30 de ani din viaţă pentru a bate coridoarele şcolilor, cu toată amărăciunea şi sărăcia pe care o presupune viaţa căminelor studenţeşti, aceeaşi oameni se îngrozesc dintr-odată în faţa gândului de a “sacrifica” doi ani pentru copilul lor care se naşte. Aceasta nu vorbeşte decât despre infantilitatea în care se adânceşte omenitatea de azi, când oameni de 30, 35 de ani umblă cu cursurile xeroxate sub braţ şi tremură de emoţie la gândul dacă vor reuşi sau nu să copieze la examen.

Am spus la început că nu am vrut să văd un film care îmi prezintă un avort pe viu. De multe decenii, Biserica, precum şi unele societăţi filantropice şi medicale încearcă să convingă lumea de faptul că avortul este un omor. Totuşi oamenii sunt prea puţin sensibili la acest lucru. Ei zic că vor să-şi trăiască tinereţea, să-şi trăiască dragostea. Am auzit de nenumărate ori tineri care spun că apariţia unui copil ar duce la încetarea dragostei dintre ei, că grijile le-ar rutina viaţa. Tânărul care îşi dusese iubita la chiuretaj nici nu realizase că tocmai comisese un omor, pentru că nici nu ştia ce înseamnă un avort, dar înţelesese că făcuse un păcat împotriva dragostei, că o umilise şi o sacrificase ca pe un animal de carne pe cea pe care o iubea. El îşi dăduse seama că cea pe care el o atingea cu atâta sfială fusese dusă să fie desfăcută şi însângerată de mâinile unui chirurg impersonal şi rece.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că la Judecată oamenii nu vor fi întrebaţi de păcatele pe care le au făcut fiind biruiţi de fire: nici de beţie, nici de curvie, dar vor fi întrebaţi de ce nu au arătat dragoste. Şi prorocii au avut căderi – cum a fost David, care a violat, neputând rezista în faţa frumuseţii Virsaviei -, dar şi le au asumat. Nu a naşte un copil este păcat, ci a te folosi de o femeie pentru pofta ta. Dar poate că şi această plăcere devine păcat de moarte abia de atunci de când apare gândul de a opri zămislirea care o urmează.

Apostolul Pavel spunea că femeia se mântuieşte prin naşterea de fii, dar astăzi credem că oricine îşi asumă să nască pe cel ce s-a zămislit în urma unei iubiri permise sau nepermise ar putea să se mântuiască de păcatul său. Oamenii avortează şi după aceea vin la biserică să-şi ia canon de ispăşire, neînţelegând că nu este un alt canon mai bun pentru păcatul trupesc decât acela pe care Însuşi Dumnezeu l-a rânduit, adică naşterea de fii, cu tot ce presupune ea.

Izvorul vieţii este Hristos. Nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără El. Sfântul Macarie Egipteanul vorbea în omiliile sale despre nemăsurata iubire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa. Anume că Dumnezeu, în puritatea şi atotputernicia Sa plină de lumină, nu se îngreţoşează niciodată de om, că El trimite pe Duhul Său cel Sfânt chiar şi acolo unde doi desfrânaţi săvârşesc păcatul şi se atinge de trupurile lor pentru a da naştere unei noi vieţi. Nimeni nu poate zămisli fără Duhul Sfânt. De ce unii oameni drepţi nu pot avea copii şi de ce păcătoşii zămislesc şi avortează? Nu ştim. Ştim numai că oricine se naşte pe lume se naşte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Oricine s-a opus lui Dumnezeu şi şi a omorât copiii pentru a şi face o viaţă mai lipsită de griji a ajuns mai devreme sau mai târziu să-şi ruineze viaţa. Acestea sunt familiile care divorţează, în care mor copiii în accidente sau înecaţi, aceştia sunt bătrânii pe care nu-i mai cercetează propriii copii.

Lumea este fiecare om care trăieşte şi ea capătă sens doar în faţa omului care o contemplă şi o împlineşte prin sine însuşi. Privit în adâncime, privit cu dragoste, nu este nici un om care n-ar fi trebuit să se nască. Şi când zic asta mă gândesc în primul rând la mine şi la tine. Şi cine oare a hotărât pentru noi dacă a trebuit să fim sau să nu fim în această lume? Încă de când eram copil mă surprindeam de multe ori că cercetez oameni necunoscuţi, încercând să-i ghicesc cine sunt şi mai ales ce simt ei în inimile lor. Mă gândeam cum ar fi fost dacă ei nu ar fi fost pe lume, ce ar fi putut fi în locul acelei clipe în care eu i-am privit şi m-am gândit la ei?

Până acum rămân la convingerea că fiecare om simte ceva profund în inima sa şi ceea ce simte este, pentru el, cel mai important lucru, este ceea ce dă sens vieţii lui.

Oricine iubeşte trebuie să iubească până la capăt şi să-şi asume tot ceea ce îi scoate înainte dragostea.

Leaganul

de Lucian Blaga

Eram asa de obosit
si sufeream.
Eu cred ca sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile isi deschideau pleoapele
si ochii inrositi de neodihna.

Pierdut – m-am intrebat:
Soare,
cum mai simti nebuna bucurie
de-a rasari?

Si-n dimineata aceea fara somn
cum colindam cu pasi de plumb
intr-un ungher ascuns am dat de-un legan.
Paianjenii-si teseau in el maruntele lor lumi,
iar carii-i macinau tacerea.

L-am privit cu gindul larg deschis.
era leaganul,
in care-o mina-mbatrinita azi de soarta mea
mi-a leganat
intiiul somn si poate-ntiiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipait
incet,
incet,
trecutul ca un orb
si fara sa-nteleg de ce
m-am prabusit
si-n hohote
am inceput sa pling deasupra leaganului meu.

Eram asa de obosit
de primaveri,
de trandafiri,
de tinerete
si de ris.
Aiurind ma cautam in leaganul batrin
cu miinile pe mine insumi
- ca prunc.