S-au modernizat şi păcatele. Şi ne imaginăm că poate nici iadul nu e atât de rău, s-o fi modernizat între timp. E în pas cu vremurile, nu? Am ajuns să cerem binecuvântare pentru avort, iar bieţii preoţi sunt făcuţi cu ou şi cu oţet atunci când nu fac ce le poruncim noi (cum ar fi: să ne cunune în post, că atunci am găsit restaurant liber, să binecuvânteze concubinajul prin logodnă, să împărtăşească fără spovedanie…şi alte “fleacuri” din astea).

Ei bine, iadul nu este şi nu va fi vreodată modern. Mi-a rămas cuvântul ăsta de la părintele Macarie, fostul stareţ (?) al mănăstirii Stâna de Vale. Aşa că e mai bine ca zilnic să avem în minte iadul aşa cum e el. Nu varianta modernizată, nici variantă îndulcită şi comercială. Iadul cu toata grozăvia lui. Căci cât de cumplit ar fi să ne petrecem veşnicia fără Dumnezeu?

Şi un filmuleţ despre viaţa duhovnicească a părintelui Macarie:

-Aşa este IADUL.

Apoi l-a dus pe vizitator în altă cameră la fel ca prima. Şi aici era masa, mâncarea şi alţi oameni cu aceleaşi linguri lungi legate de mâini. Doar că aceşti oameni erau foarte veseli şi nu arătau deloc nemâncaţi.

-Aşa este RAIUL, spuse din nou îngerul.

-Bine, dar, de ce aceşti oameni sunt atât de fericiţi şi ceilalţi atât de trişti? Nu au aceeaşi mâncare şi aceleaşi linguri? Care e diferenţa?

-Diferenţa este, spuse îngerul, că aceştia au învăţat să se hrănească unii pe alţii.”

de aici

Dragostea Maicii Domnului să fie cu noi, cu toţi!

Chinul tău n-a fost în zadar, micuțule. Cum nici Hristos n-a murit în zadar pe cruce. Tu ai venit să ne reamintești ce înseamnă creștinismul. În ultimele luni, mii de oameni s-au rugat pentru tine, au rugat și pe alții să se roage, au cântat, au scris, au vorbit, au ajutat financiar sau cu o vorbă de încurajare, și-au îndreptat gândurile spre tine și familia ta măcar pentru câteva minute pe zi. Mii de oameni. Totul pentru tine, micuțule Siluan. Pentru ca zâmbetul tău să ne bucure și peste cinci…zece…douăzeci de ani…

Și poate că mulți dintre acești oameni nici nu au realizat că sărind în ajutorul tău, au împlinit porunca Domnului. Dar poate își vor da seama de acest lucru data viitoare când vor citi în Biblie pasajul despre Judecata de apoi: “Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”

Micuțule Siluan, tu și familia ta ne vorbiți despre Dumnezeu. Despre iubire. Despre răbdare și jertfă. Despre nădejde. Voi ne-ați adus aminte să fim creștini. Și pentru asta vă mulțumim!

Domnul fie cu tine, copil frumos!

Cu drag,
Eu, nevrednic fiu de tină, dar din Dumnezeu fărâmă

Dumnezeu Tatăl ar fi spus: “Să facem om după chipul și asemănarea noastră”.

“Da, dar omul acesta va cădea – zise Duhul -, și Tu, Fiule, va trebui să mori pentru El”.

“Să-l facem, dar, sau să nu-L facem?” – a întrebat Tatăl.

“Să-L facem” – a zis Fiul.

Era odata un rege care avea 4 neveste.

Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra sotie, pe care o imbraca cu straie

din cele mai scumpe si o trata cu cele mai fine delicatese. Ii dadea tot ce

era mai bun.

De asemenea, o iubea si pe cea de-a treia sotie si ea era cea cu care se

mandrea cel mai mult in fata regatelor vecine. Totusi, regele traia cu teama

ca aceasta sotie il va lasa intr-o zi pentru un altul.

Regele o iubea si pe cea de-a doua sotie. Ea era confidenta lui si era

intotdeauna draguta, intelegatoare si rabdatoare cu el. De cate ori regele

avea o problema, putea avea incredere in ea ca il va ajuta sa treaca peste

momentele grele.

Prima sotie a regelui era foarte loiala si isi adusese o mare contributie

in mentinerea regatului. Totusi, regele nu o iubea pe prima sotie. Desi ea

il iubea cu adevarat, el de abia o observa!

Intr-o zi, regele simti ca sfarsitul ii este aproape. Se gandi la viata

lui plina si isi spuse: “Acum am 4 sotii cu mine, dar cand voi muri, voi fi

singur.”

O intreba pe cea de-a patra nevasta: “Te-am iubit cel mai mult, ti-am

daruit cele mai frumose haine si ti-am aratat cea mai mare grija. Acum, eu

am sa mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?”

“Nici vorba!” replica cea de-a patra sotie, si pleca fara un alt cuvant.

Raspunsul ei strapunse inima regelui ca un cutit.

Regele o intreba si pe cea de-a treia sotie: “Te-am iubit toata viata mea.

Acum ca mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?”

“Nu!” veni raspunsul celei de-a treia sotii. “Viata e prea buna! Cand vei

muri, ma voi recasatori!” Inima regelui se stranse de durere.

Apoi o intreba si pe cea de-a doua sotie: “Intotdeauna am gasit la tine

intelegere si ajutor si mereu ai fost acolo pentru mine. Cand voi muri, vrei

sa vii cu mine si sa-mi tii companie?”

“Imi pare rau, nu te pot ajuta de data aceasta!” replica cea de-a doua

sotie. “Te pot doar inmormanta si veni la mormantul tau.” Regele fu devastat

si de acest raspuns.

Apoi se auzi o voce: “Eu te voi urma oriunde vei merge!” Regele se uita

imprejur si vazu ca cea care rostise aceste cuvinte era prima sotie.Era atat

de slaba, pentru ca suferise mult din cauza foamei si a neglijarii sale.

Adanc indurerat, regele spuse: “Trebuia sa fi avut mult mai multa grija de

tine cand am avut ocazia!”

In realitate, noi toti avem 4 sotii in viata noastra:

Cea de-a patra sotie este TRUPUL nostru. Indiferent cat timp si efort

investim in a-l face sa arate bine, el ne va lasa cand murim.

Cea de-a treia sotie este AVEREA noastra. Cand murim, merge la altii.

Cea de-a doua sotie este FAMILIA SI PRIETENII. Indiferent cat de apropiati

ne-au fost in timpul vietii, ei nu pot decat sa vina la mormantul nostru

dupa ce nu mai suntem.

Prima sotie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat in goana dupa

averi, bunastare si putere. Totusi, SUFLETUL este singurul care ne va urma

oriunde vom merge.

Sursa imagine

Sfânta Liturghie

Ce sa faci daca ti-e rusine sa marturisesti un pacat

Raspunsul la aceasta intrebare il vei gasi in orice indreptar de spovedanie, cred insa ca nu pe cel tamaduitor. Sunt sigur ca tocmai pentru asta cauti un raspuns, un alt raspuns decat cel pe care nu ma indoiesc ca il stii deja, dar care, in starea in care esti, nu-ti este de nici un folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: “E de la dracu’ rusinea, trebuie sa o depasesti si sa-ti marturisesti pacatul!”

Vladica Antonie, episcopul Surojului, isi amintea cu duiosie o intamplare din adolescenta sa, care i-a schimbat viata. Marturisesc ca aceasta intamplare a avut acelasi efect si asupra vietii mele. Odata, dupa terminarea slujbei, tanarul s-a apropiat la miruit de preotul care il smintise prin faptul ca-i parea beat. Totusi, dintr-o politete fatarnica, a incercat sa-i sarute mana, pe care preotul si-a tras-o rusinat, scuzandu-se pentru starea in care este.

Dupa ce lumea s-a imprastiat, tanarul, atins de gestul parintelui, s-a apropiat de el sa-si ceara iertare. Parintele era atat de mahnit, incat aproape ca plangea. Si i-a marturisit tanarului ca ii pare rau ca e asa, dar nu mai poate, pentru ca tocmai i-au murit intr-un accident sotia si copilul.

Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut urmatoarea revelatie simpla, dar fundamentala. El a inteles ca una este a citi in Biblie despre rabdarea lui Iov si a-l da ca exemplu altora, cand ii vezi necajiti, si alta este sa ti se intample chiar tie un necaz atat de mare.

Viata crestina autentica incepe cu intelegerea acestui lucru simplu. Sa intelegem ca nu intotdeauna putem indeplini sfaturile atat de bune, de altfel, ale Sfintilor Parinti si chiar ale Mantuitorului.

Nu intotdeauna avem puterea necesara, curajul si, pur si simplu, vointa. Dar, cu toate acestea, sa nu uitam ca chiar si atunci, fie ca suntem ispititi si chiar stapaniti de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totusi, ramanem crestini. Niste crestini loviti, dar crestini. Sa intelegem ca viata crestinului nu este alcatuita doar din victorii, doar din reusite, ci, poate, mai ales, din infrangeri, dar din niste infrangeri suportate cu barbatie.

Pentru noi, crestinii, o infrangere suportata cu barbatie e mai mare decat o victorie dobandita miseleste, adica cu ingamfare. Foarte usor o astfel de victorie te poate arunca in afara terenului de lupta. Adica, in cazul nostru, cineva care isi marturiseste pacatele cu prea multa usurinta isi poate pune intrebarea de ce i se intampla asta? Nu cumva tocmai pentru faptul ca nu ii par chiar atat de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul ca si-a pierdut duhul adevaratei pocainte?

Da, pacatul tau poate fi si avort, si incest, si homosexualitate, si necrofilie, si crima. Dar sa stii ca sunt oameni care marturisesc aceste pacate aproape cu seninatate, iar undeva, in vreo manastire uitata, exista poate un frate care se tanguie grozav pentru faptul ca a mancat un mar din copacul din care nu avea binecuvantare sa manance. Avem in Pateric cazul unui frate care era chinuit ingrozitor de faptul ca, facand ascultare la trapeza (bucatarie), manca din oala cu unt.

Asa ca, dupa parerea mea, rusinea pe care o simtim, atunci cand vine vremea sa marturisim un pacat, poate ca nu depinde atat de gravitatea pacatului savarsit, cat de intensitatea pocaintei noastre. Pentru a nu permite incunucarea unei pocainte atat de barbatesti si atat de placute lui Dumnezeu, diavolul se ridica impotriva noastra si ne ingreuiaza si mai mult framantarea, sporindu-ne nu doar rusinea, ci, odata cu ea, si deznadejdea.

Dar ce inseamna sa te declari invins? Oare faptul ca nu poti marturisi un anume pacat preotului? Nu. Inca nu. Aceasta este doar o lovitura, o lovitura pe care e si firesc ca orice lupta sa o presupuna. Dar inca nu este infrangere, inca este incaierare. Infrangerea este atunci cand noi incepem sa fugim nu doar de preot, ci chiar si de Hristos, cand ajungi sa crezi ca nu doar preotul nu te mai poate intelege, ci pana si Hristos, pana si El nu te mai poate ierta.

Ziceam ca rusinea aceasta poate fi nu atat din cauza gravitatii pacatului, cat poate din cauza intensitatii pocaintei. Si-ar fi prea trist sa ratam sansa unei incununari pe masura zbuciumului nostru. Cununa insa sta pe un loc mai inalt decat noi si inchipuie-ti ca nu avem nimic pe care sa calcam pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatra sau buturuga. Tot ce avem la indemana nu e decat pacatul nostru, pe care trebuie sa calcam, ca pe o scara, ca pe un loc inalt si sa ajungem pana la cununa.

Asadar, daca nu o poti spune preotului la care te spovedesti de obicei, du-te si o spune unui preot necunoscut, du-te intr-un oras strain, intr-o tara straina, unde nu te mai stie nimeni, si spune-o primului preot care iti iese in cale, numai spune-o.

Daca ti-ai pierdut increderea in preoti, ca poti cadea si in aceasta ispita, spune-o unui om in care ai incredere. Daca nu ai nici macar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neincetat. De fapt, sunt convins ca amintirea pacatului te obsedeaza oricum, dar tu spune-o deschis, cu nadejde, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru si Iuda. Si Iuda s-a aprins de pocainta, a fugit si a aruncat banii dobanditi pe sange. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sangele lui Hristos ca fiind “nevinovat”, adica, practic, a infruntat hotararea iudeilor, a infruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.

Petru nu a avut putere sa faca aceasta, nici macar in fata unei simple femei care i-a zis ca l-a vazut printre ucenici. Petru s-a lepadat cu juramant de Hristos, in timp ce Iuda L-a marturisit fara frica “nevinovat” si nu doar in fata unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci in fata legiuitorilor iudei, care il puteau da la moarte.

Si cu toate acestea, pocainta cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru ca Iuda, desi se caia, fugea de Dumnezeu, nu avea indrazneala sa I se marturiseasca. Iuda, care a avut curaj sa marturiseasca inaintea oamenilor, nu a avut curaj sa marturiseasca lui Dumnezeu, iar Petru, desi s-a speriat si s-a rusinat de oameni, totusi, atunci cand a fost vremea, s-a marturisit lui Dumnezeu.

Care a fost marturisirea lui Petru? A zis el oare: “Doamne am gresit ca Te-am tradat, iarta-ma!”? Nu. Petru a marturisit altfel, socant pentru noi. Petru a zis: “Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc”. Asa sa repeti si tu, chiar daca nici tu nu o crezi. Sa o spui, tocmai pentru ca e o minciuna, dar e o minciuna care ai vrea sa fie adevarata. Poate chiar e un adevar, un adevar la care putini dintre noi putem ajunge, dar il ravnim. Sa plangi si sa repeti minciuna aceasta lui Dumnezeu, sa I-o spui in fata: “Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc!”

Dumnezeu stie pacatul nostru, Il stia chiar mai inainte de a ne fi adus pe lume. Si totusi, El nu a impiedicat nasterea noastra. Oare nu arata asta increderea lui Dumnezeu fata de noi, oare nu arata marea nadejde pe care si-a pus-o El in noi? De ce sa dezamagim pe un om atat de minunat Care este Dumnezeu?

Acelasi vladica Antonie, intr-o predica la Nasterea Domnului, care stiu bine ca n-a fost tradusa in romaneste, propune o discutie, nu atat despre credinta omului in Dumnezeu, care este o tema arhidiscutata, cat despre credinta lui Dumnezeu in om.

Vladica aminteste de o povestioara, se pare, de nu prea mare valoare literara, in schimb de mare adancime duhovniceasca. Autorul isi inchipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatal ar fi spus: “Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra”. “Da, dar omul acesta va cadea – zise Duhul -, si Tu, Fiule, va trebuie sa mori pentru El”. “Sa-l facem, dar, sau sa nu-L facem?” – a intrebat Tatal. “Sa-L facem” – a zis Fiul.

Iata nadejdea pe care si-a pus-o Dumnezeu in om! Acestui Dumnezeu ne marturisim noi, de acesta ne rusinam, pe acesta Il iubim.

Daca inca nu-ti poti marturisi pacatul tau preotului, nu deznadajdui, spune-l lui Dumnezeu. Si adauga la acel pacat si toate motivele pentru care nu-l poti marturisi. Sa-i spui lui Dumnezeu toate asa cum sunt, cu simplitate. Sa nu te desparti de Dumnezeu.

Poti sa-I spui ca nu e drept cu tine, ca este chiar El vinovat pentru pacatul Tau, poti sa clevetesti macar tot pamantul inaintea Lui, toti preotii si episcopii, dar sa spui totul cu fata catre El si sa nu te linistesti pana cand nu obtii un raspuns de la El. Poate ca, la un moment dat, iti vei da seama ca ceea ce-i spui este o minciuna, poate ca nu. Sa stii insa ca El te va intelege, orice i-ai spune. Si sa te linistesti.

Lui ai voie sa-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge sa te reversi inaintea oamenilor. Dar sa te pazesti a cleveti pe preoti sau pe oricare alt om in fata oamenilor, pana ce te vei linisti desavarsit.

Numai lui Dumnezeu sa-i parasti pe toti, ca El te va intelege, El stie toate. Si-n toata vremea, oricat de deznadajduit sau revoltat vei fi, sa nu uiti ca totul nu este decat o ispita, o ispita vremelnica, pe care trebuie sa o infrangi.

Va veni si timpul cand o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ti va parea atat de greu, om este si el, chinuit de ganduri ca si tine, pentru ca, asa cum spune Apostolul Pavel, oare nu “tot trupul geme si suspina cu suspine negraite, asteptand infierea”?

Gandeste-te ca acesta nu e decat un pacat neinsemnat, un pacat oarecare. Ca viata s-ar putea sa te arunce, de acum inainte, in niste pacate atat de mari, incat ceea pentru ce te framanti acum sa-ti para fleacuri. Si, daca pe acesta nu-l poti marturisi, cu acelea ce vei face?

“Indrazneste, Eu am biruit lumea”.

Ieromonah Savatie Baştovoi

“Cu această ocazie aş vrea să vă spun o poveste. Iat-o:

O tânără însărcinată a fost spitalizată pentru o banală apendicită. Doctorii au fost nevoiţi să-i pună gheaţă pe abdomen şi când s-a terminat tratamentul i-au sugerat să avorteze. I-au spus că este cea mai buna soluţie deoarece copilul se va naşte cu o invaliditate. Dar tânără curajoasă a decis să nu avorteze iar copilul s-a născut.

Acea femeie era mama mea, iar eu sunt copilul.

Poate că sunt părtinitor, dar pot spune că a fost alegerea corectă. Şi sper că aceasta va încuraja multe mame care se află câteodată în situaţii dificile, în acele momente când viaţa este complicată dar vor să salveze viaţa copilului lor.”

Andrea Bocelli