Fiu de tina

Asta facem in viata. Ne jucam. Ne jucam de-a munca, de-a castigatul banilor, de-a imbecilizarea. Ne jucam de-a dragostea, de-a sexul. Iar atunci cand apare un copil, “accidental”, ne deranjeaza, pentru ca nu e timpul, ca asa am stabilit noi. In definitv, vom trai 100 de ani si va fi timp si pentru asta. Incepem deci sa ne jucam de-a ucisul. Mai tarziu, barbatii isi insala nevestele pentru ca au dreptul la mai mult decat una. Femeile fac sex cu fiecare nou prieten/iubit/partener pentru ca pe fiecare il iubesc. Din atata iubire isi distrug sistemul reproducator pentru ca fiecare nou partener are grija sa-i lase un cadou: un virus, o bacterie, o mica infectie. Din iubire.

Suntem liberi sa facem ce vrem, nu? Si atunci, de ce sa acceptam ca ceva sau cineva sa se puna in calea libertatii noastre? Declaram in stanga si-n dreapta ca viata e prea scurta si ca trebuie sa traim momentul. Dar intelegem noi ce inseamna asta? Ne-am gandit ce am face daca am muri maine? Realizam ca moartea e finala si dureros de ireversibila? Nu, pentru ca noua nu ni se va intampla asta, nu-i asa? Noi vom trai fericiti pana la adanci batraneti si oricum, pana sa ajungem noi acolo, se va descoperi leacul pentru moarte. Pentru ca, nu-i asa, moartea asta e si ea o boala, ca oricare alta, tratabila. Nu, nu este adevarat ca un virus pe care nici macar nu-l vedem cu ochiul liber, ci doar la microscop, ne poate omori in cateva luni. E imposibil ca ceva atat de mic sa aiba putere asupra corpului nostru, atat de minunat alcatuit, care functioneaza ca un ceas elvetian. Nu se poate muri cu una, cu doua. Suntem niste uriasi!

Pe cei care mor inainte de vreme (pentru ca totusi exista si din acestia) ii ignoram. Ne impresioneaza povestea lor timp de cateva minute si pentru ca avem suflet bun in definitiv, ne intrebam cu ce i-am mai putea ajuta dupa moarte. Gandul se duce la Dumnezeu si la conceptia noastra despre El. Ne imaginam raiul, ingerasi, bucurie, fericire. Ne dorim din tot sufletul ca acel om sa se afle acolo. Ni se pare nedrept ca Dumnezeu sa nu il aseze “din oficiu” in rai. Spunem o rugaciune pentru cel mort si facem efortul sa-i aprindem o lumanare. Cineva ne-a spus ca timp de 40 de zile trebuie sa ne rugam pentru sufletul lui. Incepem cu avant, dar maine uitam de rugaciune si lumanare pentru ca suntem mult prea prinsi de treburile lumii asteia. In definitiv, trebuie rezolvate toate, nu? Raportul acela trebuie sa fie predat pana in ora 5, altfel e posibil sa pice o bomba undeva in Bucuresti. Sau, si mai tragic, e posibil sa ramai fara loc de munca. Si atunci, de unde bani sa mai iesi in oras (pentru relaxare, fireste), de unde bani sa te mai ingrijesti (celulita e dusmanul numarul unu, trebuie investiti bani in tot felul de smacoline, uitand cu totul de momentul cand corpul se va descompune si toate vor parea in zadar), de unde bani pentru vacante in strainatate (pentru evadare, doara nu ai muncit degeaba ultimul an), de unde bani pentru toate lucrurile care ti s-ar parea ingrozitor de inutile daca maine ai afla ca mai ai doar cateva luni de trait?

Ce sens mai au toate aceste lucruri cand mai ai doar cateva luni? Ce sens mai are viata, cand stii ca moartea (care nu exista pana acum pentru tine) este o certitudine? Mai are sens vreunul din lucrurile pe care le faceai? Munca? graba zilnica? televizorul? distractia? relaxarea? de ce sa-ti mai ingrijesti corpul daca in cateva luni va fi mancat de viermi? si ce sens mai are concediul planificat pentru relaxare cand stii ca nu mai e mult pana te va “odihni” moartea?

Traieste fiecare zi ca si cum maine ai muri. E o zicala extrem de simpla si clara. Cu toate acestea, ne e foarte dificil sa ii prindem adevaratul inteles. Credem ca se refera la faptul ca trebuie sa facem mai multi bani, sa ne distram mai mult, sa avem mai multe, sa calcam toare regulile pentru a gusta o bucatica din viata. Unde vor fi toate acestea in moarte? Unde va fi gustul alcoolului care ne-a ametit ca sa ne putem distra, unde va fi atingerea femeii pe care trebuia sa o ai doar ca sa o bifezi pe lista, unde vor fi banii care ne aduceau fericirea (altfel, de ce am mai fi luptat atat ca sa-i avem?), unde vor fi filmele, muzica si moda care acum 50 de ani erau altfel iar peste 50 de ani vor fi si mai diferite, iar faptul ca tu te-ai legat atat de mult de ele nu vor avea nici cea mai mica importanta, pentru nimeni, nici chiar pentru tine?

Asa-i ca nu mai are sens nimic? Un singur lucru ar trebui sa ne intereseze, un lucru pe care il putem afla in ingrijorarea unora, cand afla de moartea cuiva, pentru sufletul acestuia. Incep “urarile”: Odihneasca-se in pace, Dumnezeu sa-l odihneasca, Dumnezeu sa-l ierte etc. Oamenii care fac aceste “urari” au ajuns sa o faca mai mult ca roboteii, fara sa mai inteleaga ce zic acolo. Dar e bine ca mai exista cuvintele astea, pentru ca ne amintesc de ceea ce e cu adevarat important. De faptul ca ii cerem lui Dumnezeu odihna si iertare. De ce? Pentru ca dupa moarte vom avea parte de ce ne-am pregatit din viata aceasta. Si desi o negam, undeva in adancul nostru stim ca ne-am dus viata in mod gresit si ca asta s-ar putea sa ne priveze de odihna. Sau poate doar cerem iertare ca sa ne fie bine (asa cum ne-a fost si in viata asta). E un fel de targ cu Dumnezeu. “Doamne, e destul tragedia ca am murit si a trebuit sa parasesc viata asta. Acum iarta-le pe toate (stiu eu ca poti) ca sa ma bucur si in viata asta care nu m-a interesat pana acum, dar daca tot sunt aici, macar sa fie placut.”

Mortile din jurul nostru ar trebui sa ne deschida ochii. Ar trebui sa ne punem intrebari mai importante decat “ce mancam azi la pranz?” Ar trebui sa incercam sa intelegem de ce a fost randuit sa moara acel om (daca e vorba de o moarte prematura, din accident sau boala) si ce se va intampla cu el dupa moarte. Desigur, astfel de morti smintesc pe multi. Si incepe carcoteala si chiar hula impotriva lui Dumnezeu. Cu cat suntem mai aproape de cel mort, cu atat intelegem mai greu de ce ne-a fost luat. Il vrem in continuare cu noi si nu acceptam nimic din ce s-a intamplat, orbeste, ignorand faptul ca nu lumea asta era obiectivul lui final. Nu ne gandim ca, oricat de mult l-am fi iubit noi pe acest pamant, el a mers la cineva care il iubeste infinit mai mult. Si atunci, nu e oare iubirea noastra egoista? Il vrem langa noi cand de fapt a mers intr-un loc mult mai bun. Singura noastra grija, atunci cand ne moare cineva drag, ar trebui sa fie mantuirea acestuia. Si da, ar trebui sa varsam rauri de lacrimi, dar nu pentru ca s-a dus, ci pentru ca n-a mai avut timp sa-si indrepte viata si astfel e posibil sa-si petreaca vesnicia departe de Dumnezeu.

*************************************************************************

Mi-am imaginat ca voi muri pana la sfarsitul anului. Si mi-am dat seama ca aproape niciunul din lucrurile pe care le fac zilnic nu mai au sens. Sa mai fac eforturi sa slabesc? sa merg sa ma tund? sa alerg cu disperare dupa bani? sa pierd timpul la televizor? sa beau ca sa uit? sa mananc toate delicatesele? sa vad lumea? sa m-apuc de fumat, sa fac sex, sa incerc drogurile? La ce imi vor folosi toate astea peste doua luni, cand nu voi mai fi?

Un singur lucru ar trebui sa ne intereseze: ce vrem sa se intample dincolo. Daca vrem sa fim cu Dumnezeu, atunci perspectiva mortii ar trebui sa ne inspaimante. Pentru ca nimeni si nimic nu ne poate garanta ca dupa moarte ne vom petrece vesnicia cu Dumnezeu. Nici macar preotii, doar Dumnezeu stie. Tot ce putem noi face e sa le urmam sfintilor, ei au dorit sa-si petreaca vesnicia cu Dumnezeu si acesta a fost obiectivul principal al vietii lor. Oare avem puterea sa facem la fel?

Ar trebui sa ne inspaimante ideea de judecata. Si nu, nu pentru ca ne vom chinui in foc si smoala. Nu, aceasta nu e nimic in comparatie cu marea si adevarata tragedie: sa ne petrecem vesnicia fara Dumnezeu. In lumea asta ne-am obisnuit sa-l avem pe Dumnezeu langa noi, nici nu-i mai observam prezenta (in orbirea noastra, am ajuns sa credem ca tot binele din viata noastra ni se datoreaza). De multe ori il alungam de la noi, dar El tot nu ne paraseste. Si cu toate astea sunt momente cand ne este rau. Cand suferim groaznic, cand se strange sufletul in noi, se chirceste si nu mai vrea sa-si revina. Ei, imaginati-va ce inseamna vesnicia fara Dumnezeu. Cat de singuri vom fi, cat de lipsiti de iubire!  Fara niciun ajutor, fara protectie. Fara speranta. O vesnicie…

Traieste fiecare zi ca si cum maine ai muri. Caci fara El, nimic nu mai are sens. Nici viata asta, nici moartea, nici viata de dincolo. Suntem doar niste saci de carne si oase, care se plimba prin lumea asta fara sens iar la sfarsit sunt hrana pentru viermi. Eu imi doresc ceva mai mult de atat. Eu imi doresc sa traiesc vesnic, sa fiu nemuritoare.